UTILIZAREA PLANTELOR MEDICINALE DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN PREZENT

Dioscoride
Primul nume al istoriei ultimelor două milenii în domeniul plantelor medicinale este cel al lui Cassiodor (490-580), vindecător de la curtea prinţului ostrogot Theorodic. Acest vindecător antic a făcut prima tentativă de a sistematiza cunoştinţele de natură medicală şi farmacologică ale culturii occidentale. În regulamentele sale Cassiodor recomandă studiul autorilor antici cum ar fi Hipocrate, Dioscoride, Galen şi Aurelian de Sicca și opera lui Dioscoride „De materia medica”.
În afară de documentele moştenite din antichitate, anumite texte anonime şi unele tratate scrise în secolele IV-VI au fost determinante pentru medicina din mănăstiri.

Codexul din Lorsch
Codexul din Lorsch, publicat aproximativ în anul 795 este un manuscris carolingian provenind de la mănăstirea din Lorsch, în apropiere de Woms, în Bavaria. Aceste manual de medicină vechi oferă prezentarea generală a farmacopeei medievale. Textul constă din reţete dintre care unele sunt dificil de înţeles şi cuprinde şi multe denumiri vechi ale plantelor.
În secolul al IX-lea stareţul de la mănăstirea din Saint-Gall şi poetul Walafrid Strabo (născut în 808) au scris o compilaţie intitulată „Hortulus”, cuprinzând, pe lângă descrierea modului de amenajare a grădinii mănăstirii, 24 de varietăţi de plante şi indicaţiile lor terapeutice. Celebrul plan al Saint-Gall, proiectat înainte de anul 830 şi regăsit în mănăstirea de pe insula Reichenau prezintă planul arhitectonic al unei mănăstiri ideale, care ar fi necesar să cuprindă, pe lângă un cabinet medical şi un spital, o grădină vastă cu plante medicinale. În acest plan sunt recomandate şi varietăţile de plante care să fie cultivate. Plantele menţionate în acest context sunt aceleaşi cu cele din lucrarea „Hortulus”.
În secolul al XI-lea călugărul Odo, episcop de Meung, scrie poemul „De viribum herbarum”, în care descrie indicaţiile terapeutice pentru 64 de plante medicinale. O versiune mai detaliată, atribuită autorului antic Aemilius Macer din Verona și cunoscută sub numele de „Macer Floridus” este considerată cartea despre plante cea mai răspândită în epoca medievală.
Medicina monahală din acea perioadă a făcut în mod incontestabil un imens serviciu medicinii în măsura în care a restituit şi a completat cunoaşterea provenită din antichitate.
Erudiţii ecleziaşti şi-au însuşit această cunoaștere. Convingerile creştine au preluat apoi reprezentările din antichitate. Dumnezeu a fost recunoscut ca fiind Cel care pune la dispoziţia oamenilor mijloacele terapeutice naturale. Această asociere a avansat însă până la a considera ca un păcat la fel de grav ca şi sinuciderea faptul de a refuza să fii îngrijit sau să iei un remediu. Odată cu creşterea puterii bisericii, cunoştinţele de medicină populară au fost uneori creştinate. Anumitor plante le-au fost atribuite denumiri creştine şi uneori practicile de acest gen au fost combătute de inchiziţie.
Reprimarea medicinii populare a răspândit superstiţia că ceea ce nu se putea administra decât pe ascuns era falsificat sau înfrumuseţat la voinţă. Credinţele păgâne nepopulare au cedat pur şi simplu locul practicilor creştineşti autorizate. În anul 1130 conciliul din Clermont a interzis clericilor să exercite activităţi medicale, iar spre sfârşitul Evului mediu mănăstirile au încetat gradat să ofere îngrijiri medicale.
Medicina practicată în mănăstiri a devenit recent domeniu de cercetare de sine stătător. La Institutul de istorie a medicinii de la Universitatea din Wurzburg (Germania), s-a creat un grup de cercetare specializat ce a avut ca obiectiv analizarea utilizării plantelor medicinale. Această muncă a condus la redescoperirea unor plante medicinale și a unor domenii de utilizare căzute în uitare. În prezent specialiştii pun la punct profilele istorice ale plantelor descrise în cărţile din vechime.

Hildegarde von Bingen
Hildegarde von Bingen (1098-1179) a fost al doisprezecelea copil al unei familii nobile germane. Hildegarde a fost stareţă benedictină de Rupertsberg şi a scris mai multe lucrări în diferite domenii, dintre care amintim „Physica” şi „Causae et curae”. Primul este un tratat despre modalităţi terapeutice, în nouă volume, din care două sunt consacrate plantelor şi arborilor. Pentru prima dată au fost folosite foarte bine denumirile latine şi cele comune. Ţinând cont de numeroasele plante niciodată descrise înainte, stareța a reuşit să asocieze medicina monahală cu modalităţile terapeutice populare tradiţionale. În lucrarea sa medicală „Causae et curae” a mers dincolo de învăţătura patologiei umorilor şi a dezvoltat descrieri personale referitoare la trupul uman, inclusiv referitoare la sexualitate.
Punctul de plecare al medicinii academice a fost evident medicina monastică. Medicina de pe muntele Cassin a jucat un rol determinant prin fondarea la Salerno a unui spital destinat călugărilor bolnavi. În secolul al XI-lea Constantin Africanul, negustor de remedii şi condimente, s-a făcut călugăr. Acesta dispunea de cunoştinţe medicale şi a tradus în latină numeroase texte greceşti şi arăbeşti. În plus, a pus la punct propria învăţătură, „Liber grandum”, care descrie peste 200 de plante şi minerale.
Şcoala din Salerno a devenit prima facultate de medicină în care cei care s-au pregătit erau în majoritate laici. Mănăstirile au pierdut gradat monopolul asupra învăţământului medical. Medicina academică s-a impus și era predată în noile universităţi. Şcoala de la Montpellier şi cea din Padova, din nordul Italiei, erau printre cele mai renumite. Traducerile lui Constantin au determinat apariţia unei noi literaturi sistematice.

Circa instans
Lucrarea de fitoterapie „Circa instans”, scrisă în secolul al XII-lea, cuprinde 260 de monografii detaliate ale plantelor. Pe lângă descrierea plantelor, lucrarea descrie şi remedii din plante şi proprietăţile lor. Această scriere prezintă o enumerare de proprietăţi şi de efecte principale, împreună cu indicaţii precise de utilizare, precum şi anumite combinaţii de plante şi alte remedii posibile.
„Circa instans” s-a răspândit foarte rapid în Europa. Împreună cu lucrarea de referinţă „Aggregator” de origine maură şi tradusă în latină în anul 1290, aceasta a servit ca bază a colecţiilor imense de la finalul Evului mediu. Acestea au fost reunite în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea de călugării dominicani. Aceşti erudiţi aveau ca obiectiv organizarea cunoştinţelor existente într-o enciclopedie. Aceste enciclopedii universale conţineau numeroase pasaje importante referitoare la diferite plante medicinale. Începând cu secolul al XIV-lea şi al XV-lea au fost redactate lucrări specifice consacrate plantelor medicinale şi remediilor, cuprinzând mai mult de 100 de capitole.
În paralel cu primele scrieri medicale monastice datând din epoca carolingiană şi care se refereau în esenţă la operele lui Plinius şi la dezvoltările ulterioare, teoria umorilor formulată de Galen pornind de la învăţăturile lui Hipocrate a suscitat un interes crescut începând cu secolul al XI-lea. Deoarece un număr mic de erudiţi era în măsură să înţeleagă în mod corect acest sistem perfecţionat, medicina lui Galen a fost practicată într-un mod incomplet în Evul Mediu.
Odată cu izbucnirea ciume negre (1346) situaţia s-a schimbat. Acest eveniment dramatic a modificat în profunzime abordarea medicinii. Paracelsus a respins vechile convingeri conform cărora bolile ar fi provenit doar dintr-un dezechilibru intern al trupului şi a semnalat rolul factorilor externi. Paracelsus a susţinut teoria semnăturilor, astrologia şi alchimia. Teoria semnăturilor poate fi raportată la teoriile astrologice sau la credinţele religioase. Pe baza argumentului influenţei stelelor, structura unei plante poate evidenția aspecte referitoare la efectele sale terapeutice. Aceasta se poate exprima prin formă, culoare sau structură.
Paracelsus se baza pe ideea că „Natura creează toate plantele în funcţie de ceea ce este folositor”. Astfel, rădăcinile roşii erau utile pentru oprirea hemoragiilor. Sclipeţii reprezentau un astfel de exemplu. Acest mod de a înţelege se aplică în aceea şi măsură şi salciei şi plopului cărora vântul le face să le tremure ramurile, frunzele acestor copaci fiind utile în caz de febră şi frisoane. Similar este și cazul florilor de sunătoare ale cărei frunze au mici puncte transparente şi care se utilizează pentru cicatrizarea rănilor.
Rădăcina de ginseng este similară cu o siluetă umană şi este folosită ca tonic general. Secolul al XVI-lea marchează renaşterea botanicii şi a medicinii plantelor, care devin obiect de studiu asiduu. Sunt publicate numeroase lucrări în Italia, Franţa, Spania şi Germania. Interesul este focalizat de diferite varietăţi de plante.

Otto Brunfels
Otto Brunfels, călugăr german devenit apoi medic şi botanist, a clasificat plantele pentru prima oară după denumirea familiei botanice. Botanistul suedez Carl von Linne a reformat denumirile şi clasificarea fiinţelor vii. Comerţul înfloritor cu plante medicinale, dar şi opiniile divergente referitoare la proprietăţile lor şi la modul de cultivare a determinat introducerea unor norme.
Normele aveau în primul rând rolul de a face ca prepararea remediilor să garanteze proprietăţile acestora. La Florenţa colaborarea breslei farmaciştilor cu corpul medical a determinat apariţia în anul 1498 a lucrării „Nuovo Receptario”, prima farmacopee cu statut oficial, care urma să fie respectată de toţi farmaciştii care aparţineau de jurisdicţia florentină. Normele au fost aplicate şi în alte regiuni 50 de ani mai târziu. Începând cu secolul al XVII-lea se produce revenirea unei părţi a medicinii şi farmaciei monastice. În mănăstiri călugării nu mai trăiau în izolarea din Evul Mediu. Contra-reforma apărută a determinat reconstruirea a numeroase mănăstiri. O parte din mănăstiri s-au echipat cu farmacii care furnizau remedii pentru cei din apropiere. În mănăstirile de călugăriţe, femeile aveau aceeași formaţie şi autorizaţia de a practica medicina.
În Franţa, Nicolas Lemery (1645-1715) a reunit cunoştinţele medicale din perioada sa în lucrarea „Farmacopeea universală”, apărută în anul 1697 şi reeditată de opt ori. Înainte de a se angaja la un unchi care era farmacist, el l-a părăsit şi a frecventat cursurile lui Galzer, care făcea demonstraţii de chimie în Jardin du Roi. În acelaşi timp reputaţia sa de farmacist creştea. Refugiat în Anglia din cauza persecuţiile contra susţinătorilor protestantismului, a revenit în Franţa în anul 1683 şi a fost primit ca doctor în medicină la Caen. Fiind împiedicat să practice din cauza convingerilor sale religioase, a preferat să abjure în anul 1686. Este autorul a numeroase lucrări. În prefaţa la „Farmacopeea universală”, Lemery scrie „Aceasta este o farmacopee universală. Am prezentat descrierile remediilor din vechime şi moderne, din Franţa şi din ale zone din Europa, am descris virtuţile lor, dozele, modul de operare şi am făcut remarci fie referitor la doză, fie în ceea ce priveşte eliminarea sau adăugarea de alte ingrediente”.

Paracelsus
Theophrastus Bombastus von Hohenheim, numit Paracelsus (1493-1541) a studiat medicina în Italia. Ca tânăr profesor în Bale a provocat un scandal deoarece a ţinut cursul în limba poporului, germana, şi nu în latină, cum erau prevederile. A scris o operă medicală imensă în care a reunit diferitele teorii medicale. Era solidar cu vechile obiceiuri germane, în special observarea fazelor lunii, şi considera, pe de altă parte, că procese vitale sunt procese alchimice. Gândea că vindecarea bolilor era de domeniul alchimiei. Paracelsus a urmărit să izoleze principiuiile active ale plantelor şi să obţină apă curativă recurgând la procese chimice. Gândirea sa a fost apreciată ca fiind cu mult peste mentalitatea epocii.
Secolul al XVIII-lea a adus în fitoterapie rigoarea ştiinţifică a secolului luminilor. Bernard de Jussieu (1699-1777) ilustrează această contribuţie. După ce a fost „demonstrator de botanică” în Jardin du Roi, a publicat „Istoria plantelor din împrejurimile Parisului” în anul 1725, admisă la Academia de ştiinţe. Și-a consacrat timpul pentru a reflecta asupra legilor care guvernează fiinţele organizate.
În anul 1758, când a fost însărcinat să se ocupe de structurarea unei grădini botanice la Trianon, în loc să realizeze aceasta conform sistemului lui Linne, adoptat aproape exclusiv în acea epocă, a clasificat plantele după o metodă naturală bazată pe ansamblul raporturilor dintre acestea. Jussieu este unul dintre cei care au contribuit la realizarea Muzeului de istorie naturală. În Grădina plantelor se remarcă cedrul de Liban, pe care l-a adus el însuşi în pălărie în anul 1734 şi care este astăzi unul dintre cei mai impunători arbori din grădină.
Odată cu colonizarea Americii, în Europa s-au descoperit vechile remedii ale indienilor, printre care sunt plante care sunt utile în tratamentul malariei şi al scorbutului. În America de nord comunităţile de localnici se distingeau în terapia cu plante. În virtutea marilor lor principii ei trăiau sobru, având un interes vital pentru agricultură şi horticultură. Ei au dezvoltat o bună practică a utilizării plantelor medicinale.

Samuel Hahnemann
La începutul secolului al XIX-lea a apărut homeopatia, aşa cum este cunoscută în prezent. Fondatorul său, Samuel Hahnemann (1755-1843) s-a opus practicilor de luare de sânge, de folosire a ventuzelor, fumigaţiilor şi hidroterapiei. Acesta considera că boala era un proces energetic care putea fi tratat energetic şi a formulat reguli stricte pentru realizarea mijloacelor terapeutice. Însă, tendinţa generală a epocii era contrară. Începând din secolul al XVII-lea s-a urmărit diferenţierea efectelor şi explicarea principiilor active. Tentativa de cunoaştere a compoziţiei chimice a substanţelor vegetale a obţinut primul succes odată cu dezvoltarea chimiei organice. La începutul secolului XIX farmacistul german Friedrich Wilhelm Adam Seeeturner a reuşit să izoleze morfina ca principiu activ al opiului. El a descoperit simultan şi noua clasă de alcaloizi.
Joseph Pelletier (1788-1842) şi Joseph Bienaime Vacentou (1795-1877) au descoperit stricnina din nuca vomica şi chinina din scoarţa arborelui quinquina, folosite pentru vindecarea malariei. Anumiţi farmacişti au început să producă aceste substanţe în cantităţi mari.
Substanţele izolate aveau avantajul că aveau o calitate constantă şi puteau fi dozate în mod exact şi erau disponibile mereu. Folosirea substanţei izolate cu structură definită a permis examinarea farmacologică pornind de la care se pot deduce mecanismele şi corelaţiile chimice.
Cu timpul s-a constatat faptul că o singură substanţă activă este adesea insuficientă şi este necesar să fie combinată cu alte substanţe.

Berne Emile Burgi
Farmacologul Berne Emile Burgi (1872-1947) a observat că două sau trei remedii care au acelaşi efect, îşi potenţează efectul atunci când sunt împreună şi atunci când au aceeaşi componentă farmacologică, în schimb au efecte farmacologice diferite atunci când componentele nu sunt identice. Această constatare a confirmat o concepţie mult mai veche, antică, conform căreia remediile erau mult mai eficiente în globalitatea lor, şi nu doar ca substanţe izolate, așa cum este cazul plantelor medicinale.