Ce traume se pot ascunde în spatele cancerului de sân

Implicarea unor factori emoționali specifici în apariția cancerului de sân a fost observată încă din antichitate. Galenus (sec II d.H.) arăta că femeile la care predomina umoarea melancolică prezentau un risc mai mare de a face cancer mamar decât cele la care predomina umoarea sanguină. La fel ca și Hipocrate, Galenus încadra oamenii în patru tipologii temperamentale, pornind de la cele patru umori prezente în trupul omenesc: sângele care dă temperamentul sanguin, limfa – temperamentul flegmatic, bila galbenă – temperamentul coleric şi bila neagră – temperamentul melancolic. El considera că amestecul potrivit, temperat (de unde şi termenul de temperament) al acestor substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte şi bolile asociate lor. Această viziune este o adaptare și o redenumire a tipurilor constituționale descrise în străvechiul sistem medical tradițional indian Ayurveda anterior cu 3000 de ani față de Hipocrate și Galenus. Temperamentul melancolic este cel care corespunde tipului constituțional în care predomină vata dosha, temperamentul sanguin se referă la tipologia la care predomină constituțional sângele, numită în ayurveda rakta dhatu și descrisă de către Sushruta în lucrarea fundamentală Sushruta Samhita.

Obișnuința de a reprima emoțiile învățată din copilărie conduce la cancer

Legătura între anumiți factorii emoționali și cancerul de sân a fost confirmată și în timpurile actuale. Un studiu important în această direcție este cel publicat în 1982 de o echipă condusă de Michael Wirshing (Wirsching, Sherlin, Hoffmann şi Weber în Wirshing, M. et al.) în revista Journal of Psychosomatic Research (Jurnalul de studii psihosomatice) cu titlul Psychological identification of breast cancer patients before biopsy (Identificarea psihologică a pacientelor cu cancer mamar înainte de realizarea biopsiei). Clinica Psihosomatică a Universităţii din Heidelberg, Germania a realizat cercetări similare. Au fost intervievate 56 de femei înainte de realizarea biopsiei pentru a stabili dacă au sau nu cancer de sân. Interviurile durau între 30 şi 50 de minute şi au fost înregistrate. Echipa a reuşit să prevadă diagnosticul corect privind cancerul de sân înainte de realizarea biopsiei, ţinând cont de următoarele 8 caracteristici cheie:

1. Atitudine inaccesibilă sau sentimentul de a fi copleşit pe parcursul interviului.
2. Reprimarea emoţiilor însoţită de izbucniri neaşteptate.
3. Raţionalizare.
4. Afişează o lipsă a anxietăţii sau anxietate scăzută faţă de operaţie.
5. Optimism fals – demonstraţii de optimism.
6. Supra-autonomie şi auto-suficienţă, care arată dificultăţi de a cere sau accepta ajutorul.
7. Comportament excesiv de altruist, pseudo auto-sacrificiu.
8. Evitarea conflictelor.

În general vorbind, indiferent de tipul de cancer, s-a constat faptul că un rol important în formarea personalității predispuse la cancer îl au ceea ce se pot numi figurile parentale. Nu i-am numit părinţi pentru că nu este obligatoriu să fie părinţii naturali ci pot fi părinţii adoptivi, persoanele care se ocupă de creşterea şi educaţia copilului, bunicii, unchii sau mătuşile, prietenii de familie, profesorii sau orice altă persoană în care copilul investeşte foarte mult emoţional. Persoanele bolnave de cancer au avut sau au figuri parentale reci, indiferente, conformiste, care inhibă exprimările spontane ale emoţiilor copilului.

Multe studii contemporane accentuează și rolul deprimării resimţite în urma separării de o persoană importantă sau al pierderii unui scop semnificativ (Meerloo, 1954; Kowal, 1955; Neumann, 1959; Greene, l966; Schmale & Iker, l966; Horne & Picard, 1979) Această deprimare se manifestă cel mai frecvent ca lipsă de speranţă şi disperare şi şi-a dovedit utilitatea ca predictor al apariţiei tumorilor maligne, aşa cum arată studiile realizate de Schmale & Iker, 1966 şi Spence, 1979.

Le Shan a fost cel care a studiat cel mai profund mecanismul istoriei de viaţă în cazul persoanelor diagnosticate cu cancer (Le Shan & Worthington, l956; Le Shan & Reznikoff, 1960; Le Shan, l966) în urma experienţei avute cu 500 de persoane bolnave de cancer. El arată că în primii 7 ani de viaţă unul dintre rolurile esenţiale ale părinţilor şi persoanelor din imediata vecinătate a copilului este să ofere modele de comportament, de atitudini faţă de lume şi de viaţă, inclusiv modele de relaţionare socială. La bolnavii de cancer însuşirea corectă a unor modele pozitive a fost afectată de un eveniment traumatizant cum ar fi dispariţia unuia dintre părinţi (prin moarte sau separare) sau a unei alte persoane apropiate de care copilul era foarte ataşat emoţional. Din această experienţă copilul a învăţat că implicarea emoţională aduce doar durere şi suferinţă şi că însingurarea îl poate proteja. De multe ori acestor stări li se asociază învinovăţirea, auto-condamnarea şi un sentiment de eşec. Kirkeggaard numea aceasta “disperarea de a fi tu însuţi”. Pentru a fi acceptat (şi implicit a-i fi şi lui mai uşor să se accepte) el devine o persoană pe care ceilalţi o văd ca foarte bună, decentă, cuminte, la locul ei, întrucât nu deranjează pe nimeni, nu îşi apără punctul de vedere, nu îşi exprimă nemulţumirile. Pe parcursul vieţii i se oferă totuşi ocazii de a stabili relaţii emoţionale şi adolescentul sau tânărul adult vede acest lucru ca fiind şansa de a pune capăt sentimentului de singurătate pe care îl resimte. După numeroase tatonări reuşeşte să se implice într-o relaţie. Sentimentul constant de singurătate, neputinţă, gol şi eşec dispare şi el îşi găseşte un nou sens în viaţă. Poate fi o relaţie de iubire, poate fi activitatea profesională sau creşterea unui copil. Va putea duce astfel o existenţă plină de sens ca soţ sau soţie, ca mamă sau tată, ca un bun angajat. Dar în continuare problema rămâne. El nu este capabil să îşi recunoască propriile nevoi deşi atunci când este vorba de cauza pe care o susţine devine cel mai înfocat luptător. Totul până în momentul în care rolul în care se implică cu atâta fervoare (şi este singurul aspect în care se comportă aşa) îi este luat: fie se pensionează, fie copiii cresc şi pleacă pentru a-şi întemeia propria familie, fie soţul sau soţia dispar. Reacţia imediată este că simte că totul s-a năruit, că sensul vieţii lui a dispărut şi se simte invadat de acelaşi sentiment de gol, de neputinţă, de eşec. Vechiul gând că este ceva în neregulă cu el, ceva care îl face de neacceptat pentru ceilalţi reapare, parcă şi mai intens, iar în perioada următoare nu întârzie să se manifeste primele simptome ale cancerului (LeShan, 1966). După LeShan cancerul nu este altceva decât fuga de o viaţă într-o lume considerată ostilă, neprimitoare, generatoare de neîmplinire şi nefericire.

Bahnson a pornit de la propria experienţă clinică (Bahnson, 1967, 1969, 1971) şi a stabilit un tablou asemănător. În perioada copilăriei, bolnavii de cancer au experimentat dezamăgiri frecvente, pierderi, disperare în relaţia cu părinţii care a fost caracterizată de dependenţă, conflicte şi insatisfacţie, mai ales în ceea ce priveşte mama. Ca adolescenţi, separarea de părinţi a fost dureroasă şi percepută ca o privare majoră împotriva căreia ei s-au luptat, căutând să o compenseze prin stabilirea unei relaţii emoţionale cu o altă persoană sau prin investirea energiei în substitute cum ar fi munca sau creaţia. Acest lucru este deseori greu de realizat întrucât sunt neîncrezători şi percep lumea ca fiindu-le ostilă. Dacă însă o relaţie stabilită cu atâtea precauţii se destramă, vechea disperare a copilului neajutorat care au fost, reapare obligându-i încă o dată să facă faţă unui mediu perceput ca ostil, incapabil să îi accepte. Aici se adaugă însingurarea, şi convingerea că nu pot primi ajutorul sau căldura celorlalţi. Toate încercările de a menţine o relaţie cu o realitate intolerantă, care nu le poate oferi mulţumire şi acceptarea de care au nevoie le par atunci fără sens.

Tot Bahnson şi colaboratorii săi au aplicat un chestionar privind relaţia părinte-copil şi a arătat că pacienţii cu cancer considerau (percepeau) că părinţii lor au fost neglijenţi şi reci, mai puţin iubitori, mai puţin protectori şi ştiau să ofere mai puţine gratificaţii emoţionale. (Bahnson, 1980, p. 978). Tot el, în 1979, explică apariţia negării şi reţinerii emoţiilor – bolnavii de cancer s-au născut în familii centrifugale, în care izolarea reciprocă şi distanţa dintre membrii este foarte mare. Copilul nu îşi poate împărtăşi emoţiile cu părinţii, dar ca să îşi menţină totuşi echilibrul învaţă să folosească aceste mecanisme de apărare. Accentul în acest tip de familie nu este deci pus pe apropiere, afiliere, succes şi socializare ci pe stăpânire, reţinere şi control. Cancerul apare în opinia lui Bahnson, care nu face decât să completeze teoria lui Le Shan, ca fiind o strategie de supravieţuire nereuşită, o modalitate disfuncţională de a face faţă unei realităţi în primul rând interioare care copleşeşte capacitatea de adaptare şi de integrare.

Grupul de cercetare al lui Kissen (1946, 1966) a fost printre primele care a realizat mai multe studii privind mecanismele de apărare ale eului la pacienţii cu cancer, evidenţiind incapacitatea acestora de a-şi exprima liber şi adecvat emoţiile, mai ales furia, agresivitatea, ostilitatea, ele ajungând să fie mascate de o faţadă bine-voitoare de teamă să nu fie respinşi. Au fost realizate şi alte numeroase studii de către Tarlau & Smalheiser, 1951; Blumberg, West & Ellis, 1954, Reznikoff, 1955; Schonfield, 1975 şi Bahnson, 1966, 1969. Aceleaşi aspecte influenţează şi ritmul de proliferare al celulelor canceroase cf. Blumberg, West & Ellis, 1954; Klopfer, 1954, West, 1954; Bahnson & Bahnson, 1964; Greer & Morris, 1975; Derogatis, Abeloff & Melisaratos, 1978; Rogentine et al., 1979.

Aceste rezultate au fost confirmate de Thomas (Thomas & Duszynski, 1974: Thomas, Duszynski & Shaffer. 1979) care căutând predictori pentru suicid, boli mintale, tumori maligne, hipertensiune şi boli coronariene prin realizarea de studii prospective a demonstrat că pacienţii bolnavi de cancer aveau scorurile cele mai scăzute în ceea ce priveşte o relaţie apropiată cu părinţii.

Un studiu realizat de Wyre în 1979 pe femei cu cancer la sân în ceea ce priveşte percepţia pe care o au asupra propriilor mame arată că ele îşi văd mamele ca fiind incapabile sau nepregătite să îşi asume rolul matern.

Booth a studiat natura obiectului emoţional pentru pacienţii diagnosticaţi cu cancer în comparaţie cu cei diagnosticaţi cu tuberculoză. Concluzia a fost că persoanele bolnave de cancer sunt caracterizate de nevoia de a avea controlul asupra obiectului emoţional. Ei se luptă pentru a avea controlul asupra obiectului emoţional dar tocmai acest lucru îi face dependenţi de obiect, apare astfel o rigiditate marcată şi imposibilitatea de a înlocui obiectele emoţionale pierdute (Booth, 1969).

Extinzând aceste concluzii la dimensiunea spirituală se poate spune că o persoană care ajunge să se îmbolnăvească de cancer uită sau nu mai ştie care este scopul vieţii, se ataşează de aspecte efemere pe care le consideră centrul existenţei sale, nu iubeşte la modul autentic ci dăruieşte doar pentru a obţine acceptarea celorlalţi, iar acestea îi sunt luate tocmai pentru a o determina să se întoarcă la căutarea lui Dumnezeu.

Exprimarea emoțiilor este baza prevenirii și a tratării oricărei forme de cancer

Numeroase studii au demonstrat că supravieţuirea este mai mare pentru pacienţii care învaţă să îşi exprime emoţiile şi care au un puternic suport social şi emoţional. Aceste concluzii au constituit baza de construire a numeroase sisteme de intervenţie psihoterapeutică de grup.

Într-o cercetare realizată în ’90 de Fawzy de la Neuropsychiatric Institute, UCLA School of Medicine s-a analizat răspunsul imunologic al 61 de bolnavi de cancer timp de 6 luni. Bolnavii au fost împărţiţi în 2 grupe – grupul de studiu care a fost implicat într-un program de asistenţă psihologică de grup timp de 6 săptămâni şi grupul de control. Deşi după cele 6 săptămâni nu s-au observat diferenţe, acestea erau evidente după 6 luni. La grupul de studiu s-au evidenţiat: reducerea stresului, o mai mare utilizare conştientă a strategiilor de a face faţă, o creştere semnificativă a limfocitelor granulare, o creştere semnificativă a procentului de limfocite T natural killer (NK), o creştere în activitatea citotoxică a limfocitelor T killer (K). Astfel, psihoterapia nu numai că îi face pe bolnavi să simtă că fac faţă mai bine bolii ci stimulează chiar răspunsurile imunologice.

Speigel (Stanford and Berkeley Universities in California) în 1989 a realizat un studiu asemănător pe femei cu cancer la sân. Cele 86 de bolnave au fost împărţite în 2 grupe, ambele au urmat tratamentul oncologic obişnuit dar timp de 1 an grupul de studiu a participat săptămânal la şedinţe de psihoterapie şi auto-sugestie pentru a face faţă mai bine durerii. Diferenţele între cele două grupuri privind rata supravieţuirii au apărut după 8 luni. Rata de supravieţuire a fost în medie de 3 ani la grupul experimental şi de 1 an şi jumătate la grupul de control, o diferenţă semnificativă. Ar trebui adăugat aici şi faptul că la grupul de studiu, în această perioadă anxietatea şi depresia au scăzut semnificativ iar şi rezistenţa la durere a crescut.

Deşi la început cercetătorii au fost foarte sceptici în legătură cu efectele benefice ale vizualizării, meditaţiei, tehnicilor de imaginaţie creatoare sau relaxării cu auto-sugestii în scurt timp tot ei au fost nevoiţi să le recunoască utilitatea nu doar pentru mărirea duratei de supravieţuire (care pare să fi fost mult timp singura lor preocupare) dar şi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi reducerea suferinţei psihologice. Îmbunătăţirea comunicării cu medicii, familia şi ceilalţi bolnavi, controlul durerii şi gestionarea eficientă a fricii de moarte sau de durere au devenit elemente foarte importante în astfel de sisteme psihoterapeutice.

Un lucru a rămas însă inexplicabil – de ce procentul de supravieţuitori devenea semnificativ doar la 1 an de la încheierea psihoterapiei ? O explicaţie ar fi efectul cumulativ dat de trecerea timpului care permite experimentarea noilor structuri şi interiorizarea transformărilor.

Un al treilea studiu ce se dovedeşte semnificativ pentru a demonstra eficienţa psihoterapiei este cel realizat de Hans J Eysenck şi R Grossarth-Maticek (University of London, 1992). Ce aduce nou acest studiu este o mai atentă selectare a populaţiei investigate care a permis să se facă diferenţieri în funcţie de vârstă, sex, consumul de tutun, nivelul de colesterol, tensiunea sanguină şi tipul de personalitate (A sau C). Acest sistem garantează o mai mare acurateţe a datelor obţinute. Rezultatele au demonstrat efectele benefice ale psihoterapiei de grup sau individuale asupra creşterii semnificativă a ratei şi duratei de supravieţuire. După 7 ani, din cei 245 de pacienţi din grupul experimental 18 au murit (de cancer) faţă de 111 din grupul de control care avea acelaşi număr de pacienţi. Studiul a demonstrat că şi biblioterapia (învăţarea terapiei după un text) avea efecte benefice. În ceea ce priveşte efectul psihoterapiei comportamentale privind supravieţuirea pacienţilor cu cancer în faza terminală, durata de supravieţuire a fost în medie de 5 ani pentru grupul experimental şi doar de 3 ani pentru grupul de control. Realizându-se o comparaţie între efectele psihoterapiei comportamentale şi ale chimioterapiei asupra cancerului. S-a observat că deşi chimioterapia singură creştea durata de viaţă cu 2,8 luni iar psihoterapia singură cu 3,64 luni (însumate ar fi trebuit să ducă la o creştere de 6,44 luni) însumarea lor a dus la o creştere a duratei de supravieţuire cu 22,4 luni, ceea ce încă o dată demonstrează complexitatea raportului existent între psihic şi fizic. S-a observat de asemenea că numărul de limfocite a crescut la bolnavele care făcuseră psihoterapie nu numai pe perioada cât a durat psihoterapia ci şi mult după aceea, demonstrând acţiunea profundă asupra sistemului imunitar.

Concluzia care se desprinde este că psihoterapia influenţează net chiar şi sistemul imunitar contribuind nu numai la mărirea duratei de supravieţuire ci aduce transformări profunde cu efecte benefice îndelungate. În acelaşi timp însă trebuie remarcat faptul că asistenţa psihologică singură nu duce la ameliorări şi vindecare, ea făcând parte integrantă dintr-un proces amplu de tratament. Până acum nu am găsit studii care să se preocupe de rolul acestor tehnici în vindecarea cancerului, lucru care spune mult despre concepţia actuală asupra cancerului, privit ca o boală incurabilă, mortală. Sunt semnificative în acest sens spusele lui Oreste Spechiani care scria într-o carte cu acelaşi titlu : “să moară de cancer cine se lasă copleşit de disperare, de anxietate, de frică… de cancer se trăieşte”.

Ce este important să exprime bolnava cu cancer de sân

Un mare progres în direcția înțelegerii cât mai precise a emoțiilor ce pot cauza orice cancer în general și cancerul de sân în particular a fost realizat de medicul german Rike-Geerd Hamer prezintă în cadrul sistemului său numit Noua Medicină Germanică în care sunt detaliate cauzele psiho-somatice ale afecțiunilor tuturor aparatelor și sistemelor trupului. În acest cadru sunt prezentate aspecte deosebit de importante din punct de vedere practic care ne pot ajuta foarte mult să înțelegem în ce condiții apare cancerul de sân. Pentru a preveni sau a trata acest tip de cancer este important ca bolnava să exprime exact acele tipuri de emoții care stau la baza formării acestui tip particular de tumoră.

Cele două faze ale bolilor psiho-somatice

În primul rând este necesar să avem tot timpul în vedere faptul că orice afecțiune psiho-somatică inclusiv cancerul este declanșat de către un eveniment stresant care este pentru noi un adevărat șoc emoțional de proporții și care în primul rând ne surprinde foarte mult. Este obligatoriu să fie un eveniment total neașteptat pentru noi. În al doilea rând, din perspectiva noastră subiectivă este ceva dramatic, grav și pentru care nu avem o soluție. Adesea chiar rămânem cu teama că așa ceva se mai poate petrece și în viitor.

Din momentul în care trecem printr-o astfel de experiență începe propriu-zis afecțiunea psihosomatică care se va desfășura în continuare în două faze. Prima fază durează cât timp problema rămâne nerezolvată și o putem numi faza de conflict activ. A doua fază începe din momentul în care am găsit o soluție la acea problemă și este o perioadă de refacere în care apar în mod specific inflamații în țesuturile care au fost afectate pe durata conflictului activ. În această fază, refacerea țesuturilor și organelor ce au fost lezate se face cu ajutorul microorganismelor de tipul bacteriilor, fungilor sau virusurilor care se multiplică în acel organ ce intră în faza de vindecare. Această multiplicare este în mod greșit interperetată ca fiind o infecție. Ea este de fapt o fază normală de vindecare ce poate fi întreruptă brutal de un tratament care activează excesiv sistemul nervos simpatic, respectiv de unele antibiotice, analgezice sau chimioterapice.

Cele două tipuri de țesuturi ale sânului și emoțiile la care reacționează ele

Sânul este format din două tipuri principale de țesuturi care reacționează diferit, acestea fiind țesutul glandular mamare format din celule ce produc laptele matern și țesutul epitelial din care sunt formate ductele glandelor mamare. Fiecare dintre aceste două tipuri de țesuturi suferă pe parcursul bolii modificări în legătură cu rolurile lor biologice specifice.

Oricât de surprinzător ar părea la prima vedere, cancerul pe care noi ne-am obișnuit să-l considerăm a fi o afecțiune gravă, un defect genetic catastrofal sau un inamic cu care trebuie să luptăm și pe care este necesar să-l eliminăm prin orice mijloc, chiar agresiv este de fapt cea mai bună soluție biologică pe care organismul a găsit-o în acel moment și a adoptat-o cu scopul foarte clar al rezolvării conflictului interior major prin care trecem în momentul unui șoc emoțional.

În această ordine de idei, deoarece rolul țesutului glandular mamar este acela de a produce lapte matern cu scopul de a hrăni și de a susține viața copilului, dacă femeia trece ulterior printr-un eveniment surprinzător, dramatic și șocant pentru ea în care cineva foarte drag ei are nevoie de susținerea ei și ea consideră că nu reușește din diferite motive să-i asigure un sprijin adecvat, soluția biologică pe care organismul o găsește pentru a o ajuta să facă față acestei situații deosebit de stresante și dificile pentru ea este aceea de a crește și multiplica glandele mamare. În felul acesta ea ar putea produce mai mult lapte matern pentru a reuși să-l susțină adecvat pe cel ce trece în acel moment prin dificultăți majore și are nevoie de ajutorul ei. Dacă se realizează în acest moment o ecografie mamară se constată prezența de noduli mamari formați din celule glandulare noi, aflate în plină creștere și dezvoltare care la biopsie sunt considerat a fi adenocarcinom mamar.

În momentul în care situația de rezolvă într-un fel sau altul și nu mai este necesară o susținere suplimentară din partea acelei femei, structurile glandulare care s-au multiplicat anterior nu mai sunt necesare și începe un proces de autodistrugere a acestora cu ajutorul micobacteriilor. Pe durata procesului de autoliză și autodistrugere țesutul respectiv este inflamat, dureros și elimină resturi celulare infectate, până când este complet înlăturat și resorbit. Medical vorbind, în această fază este diagnosticat ca adenocarcinom mamar cu zone de necroză. Dacă nu există în organismul femeii micobacterii datorită vaccinării antituberculoase sau datorită utilizării repetate a unor tratamente antibiotice în trecut, țesutul mamar suplimentar nu va putea fi îndepărtat în totalitate. El va trece printr-o fază de inflamație în efortul organismului de a-l elimina, va fi dureros, va elimina secreții însă nu se va infecta și în finalul vindecării se va constitui sub forma unui chist mamar inofensiv. Deoarece procesul de proliferare celulară a glandei mamare a încetat, biopsia va arăta doar un chist mamar benign.

Pe de altă parte, țesutul epitelial din care sunt formate glandele mamare va reacționa din alte motive deoarece are un alt rol biologic. Ductele mamare numite și canale galactofore au rolul de a transporta spre mamelon laptele matern produs de glanda mamară cu scopul de fi în final supt de copil. Dacă însă copilul nu poate suge din diverse motive, cel mai adesea pentru că a fost separat de mamă, soluția biologică pe care organismul o găsește este dilatarea acestor canale galactofore pentru a putea transporta laptele mai eficient și într-o cantitate mai mare. Din acest motiv, pe toată durata separării de copil ductele se vor dilata tot mai mult prin formarea de mici ulcerații în pereții ductelor cu scopul de a mări cât mai mult posibil diametrul acestor canale fine. Când situația se rezolvă și copilul revine din nou la sân, nu mai sunt necesare ducte atât de dilatate și începe vindecarea ulcerațiilor formate anterior, proces care însă se desfășoară cu inflamație locală. Datorită acestei inflamații din peretele ductelor, unele se pot bloca temporar și laptele poate forma în amonte acumulări care datorită presiunii realizate asupra zonelor învecinate generează dureri uneori intense. În felul acesta sânii ajung să fie per ansamblu măriți de volum, inflamați și dureroși. La ecografia mamară realizată într-un astfel de moment se constată ducte dilatate, cu pereți îngroșați pe alocuri, iar dacă se realizeze biopsie din zonele cu perete mai gros diagnosticul poate fi acela de carcinom ductal.

În finalul vindecării ducetele revin în general la dimensiunea normală sau rămân ușor dilatate iar biopsia arată un țesut ductal normal, fără carcinom.

În concluzie, reacția emoțională care este necesar să fie exprimată de către o femeie care trece printr-un adenocarcinom mamar este cea de îngrijorare pentru cineva iubit, de teamă că nu îl poate susține sau hrăni suficient de bine. În cazul ductelor mamare emoția care este necesar să fie exprimată este însă foarte diferită. Este vorba în acest caz de separarea dureroasă de cel pe care îl iubești și îl hrănești. Din păcate acest conflict este foarte frecvent și poate apare la orice ceartă urâtă cu cel iubit, fie că este vorba despre un bărbat iubit, fie că este un copil, un prieten, un vecin, însă în general este o persoană pe care o iubești și pe care până în acel moment al conflictului l-ai susținut, iar conflictul respectiv a creat o separare bruscă între femeie și cel iubit, chiar dacă această separare sau ruptură este doar în sufletul femeii și nu este întotdeauna o separare fizică propriu-zisă.

Dincolo de exprimarea acestor emoții dureroase este necesar însă ac femeia să găsească și soluții viabile pentru ea la aceste conflicte. Dacă situația se rezolvă parțial dar femeia rămâne cu o teamă mai mult sau mai puțin ascunsă în adâncul sufletului ei că așa ceva s-ar mai putea petrece și în viitor, modificările din țesuturile mamare vor continua mai departe și  multiplicarea glandelor mamare sau dilatarea ductelor mamare va înceta complet doar atunci când ea va găsi o soluție completă și definitivă la acest tip de conflict. Este mai puțin importantă calea prin care ea va rezolva acest tip de problemă. Ceea ce contează cu adevărat este ca soluția găsită să fie cu adevărat o rezolvare completă în cazul ei.

Soluția emoțională este baza vindecării trupești

Din momentul în care femeia a reușit să rezolve definitiv, complet și profund problema existențială ce a stat la baza apariției și dezvoltării adenocarcinomului mamar sau al carcinomului ductal este deschisă astfel calea pentru vindecarea trupească. Desigur cu cât a reușit să găsească soluția potrivită mai repede șansele de vindecare completă sunt mult mai mari. Dacă timpul a trecut în defavoarea ei și dimensiunile la care a ajuns tumora sunt deja prea mari, este posibil ca organismul per ansamblu să cedeze și supraviețuirea să fie pusă în pericol deși conflictul a fost rezolvat, însă soluția a fost găsită prea târziu.

De aceea este foarte important să facem cât mai curând posibil orice efort de exprimare cât mai armonioasă a emoțiilor cauzatoare și de găsire și aplicre a soluțiilor salvatoare adecvate.