“Deşi par extravagante, ideile lui Sheldrake sunt dificil de combătut logic atunci când sunt studiate în detaliu Cel puţin, ele constituie un bun studiu de caz al flexibilităţii creative a minţilor biologilor”. Lois Wingerson, World Medicine (Iulie 1981)

În prezent, studiul clasic al biologiei se bazează pe teoria mecanicistă a vieţii: organismele vii sunt privite ca fiind nişte mecanisme fizico-chimice şi toate fenomenele vieţii sunt considerate a fi, în principiu, explicabile în termenii fizicii şi chimiei. Această paradigmă mecanicistă nu este nicidecum nouă; a fost, de fapt, predominantă mai bine de un secol. Principalul motiv pentru care cei mai mulţi biologi aderă în continuare la paradigma mecanicistă este faptul că funcţionează: ea oferă un cadru de gândire în care pot fi formulate întrebări referitoare la mecanismele fizico-chimice ale proceselor vieţii şi în care pot fi găsite răspunsuri la respectivele întrebări.

Un argument puternic în favoarea acestei abordări este faptul că a condus la succese spectaculoase cum ar fi „spargerea codului genetic”. Cu toate acestea, criticii au scos în evidenţă motive ce par a fi întemeiate şi care pun la îndoială faptul că toate fenomenele vieţii, inclusiv comportamentul uman, ar putea fi vreodată explicate în mod exclusiv mecanicist. Însă chiar dacă se admite că abordarea mecanicistă este limitată, atât în practică cât şi în principiu, ea nu poate fi pur şi simplu abandonată; în prezent este singura abordare de care dispune biologia experimentală şi va fi fără îndoială urmată în continuare până când va apare o alternativă mai bună.

Orice teorie nouă ce vrea să extindă sau să depăşească teoria mecanicistă trebuie să facă mai mult decât să afirme că viaţa implică factori sau calităţi nerecunoscute în prezent de ştiinţele fizice: va trebui să spună ce fel de lucruri sunt aceşti factori sau aceste calităţi, cum funcţionează şi ce legătură au cu procesele fizico-chimice cunoscute.

Cel mai simplu mod în care teoria mecanicistă ar putea fi modificată este de a presupune că fenomenele vieţii depind de un nou tip de factor cauzal, necunoscut ştiinţelor fizice, care interacţionează cu procesele fizico-chimice dinăuntrul organismelor vii. Au fost propuse, în cursul acestui secol, mai multe versiuni ale acestei teorii vitaliste, însă nici una din ele nu a reuşit să facă predicţii care să poată fi testate sau să sugereze noi tipuri de experimente. Dacă, citându-l pe Sir Karl Popper, „criteriul de a determina statutul ştiinţific al unei teorii este falsificabilitatea sau refutabilitatea sau testabilitatea sa”, vitalismul nu a reuşit până în prezent să obţină această calificare.

Filozofia holistă oferă un context pentru ceea ce ar putea fi o încă şi mai radicală revizuire a teoriei mecaniciste. Această filozofie neagă faptul că totul în univers poate fi explicat de jos în sus, de exemplu, în termenii proprietăţilor atomilor sau în termenii oricăror particule ultime ipotetice de materie. Mai degrabă, ea recunoaşte existenţa unor sisteme organizate ierarhic care, la fiecare nivel de complexitate, au proprietăţi ce nu pot fi complet înţelese în funcţie de proprietăţile manifestate de părţile lor luate separat; la fiecare nivel, întregul este mai mult decât suma părţilor lui. Aceşti întregi pot fi gândiţi ca fiind organisme, folosind deliberat acest termen într-un sens larg pentru a include nu numai animale şi plante, organe, ţesuturi şi celule, ci şi cristale, molecule, atomi şi particule subatomice. De fapt această filozofie propune o trecere de la paradigma mecanismului la paradigma organismului, în ştiinţele fizice şi în cele biologice. A.N. Whitehead afirma într-o binecunoscută frază: „Biologia este studiul organismelor mai mari, în timp ce fizica este studiul organismelor mai mici.”

Timp de peste 50 de ani mulţi scriitori, inclusiv biologi, au pledat în favoarea diferitelor versiuni ale acestei filozofii organismice. Dar, pentru a putea spune că organicismul are nu doar o influenţă superficială asupra ştiinţelor fizice, ar trebui să poată da naştere unor predicţii testabile. Ceea ce nu s-a petrecut încă.

Motivele acestui eşec sunt evidenţiate în modul cel mai clar în domeniile biologiei care sunt cel mai mult influenţate de filozofia organicistă şi anume, embriologia şi biologia evolutivă. Cel mai important concept organismic enunţat până acum este cel de câmpuri morfogenetice. Aceste câmpuri ar trebui să ajute la explicarea sau la descrierea modului cum iau naştere formele caracteristice ale embrionilor şi ale altor sisteme în dezvoltare. Acest concept este însă folosit în mod ambiguu. Termenul însuşi pare să implice existenţa unui nou tip de câmp fizic care joacă un rol în dezvoltarea formei. Unii teoreticieni ai organicismului neagă însă faptul că ei ar sugera existenţa unui nou tip de câmp, entitate sau factor nerecunoscut în prezent de fizică;  mai degrabă, ei folosesc acestă terminologie organicistă pentru a propune un nou mod de a vorbi despre sistemele fizico-chimice complexe. Această abordare pare puţin probabil să conducă prea departe. Conceptul de câmpuri morfogenetice ar putea avea valoare ştiinţifică practică numai dacă ar conduce la predicţii testabile, diferite de cele ale teoriei mecaniciste convenţionale. Şi astfel de predicţii pot fi făcute numai dacă aceste câmpuri morfogenetice au efecte măsurabile.

Ipoteza enunţată în această carte se bazează pe ideea că, într-adevăr câmpurile morfogenetice au efecte fizice măsurabile. Conform acestei ipoteze, câmpuri morfogenetice specifice sunt responsabile pentru forma şi organizarea caracteristică sistemelor la fiecare nivel de complexitate, nu numai în domeniul biologiei ci şi în domeniile fizicii şi chimiei. Aceste câmpuri comandă sistemele cu care sunt asociate prin influenţarea evenimentelor care, dintr-un punct de vedere energetic, se dovedesc a fi nedeterminate sau probabilistice; ele impun restricţii-tip ieşirilor posibile din punct de vedere energetic ale proceselor fizice. 

Cum câmpurile morfogenetice sunt responsabile pentru organizarea şi forma sistemelor materiale, ele însele trebuie să aibă structuri caracteristice. De unde provin însă aceste structuri de câmp? Răspunsul propus este că ele provin de la câmpurile morfogenetice asociate cu sisteme similare anterioare: câmpurile morfogenetice ale tuturor sistemelor anterioare sunt prezente în orice sistem similar ulterior; structurile sistemelor anterioare influenţează sistemele similare ulterioare într-un mod cumulativ, acţionând atât transspaţial cât şi transtemporal.

Conform acestei ipoteze, sistemele sunt organizate în modul în care sunt organizate pentru că sisteme similare lor erau organizate în acelaşi mod în trecut. De exemplu, moleculele unei substanţe chimice organice complexe cristalizează într-un model caracteristic pentru că aceeaşi substanţă cristaliza în acel mod şi mai înainte; o plantă ia forma caracteristică speciei sale pentru că membrii anteriori ai speciei luau acea formă; iar un animal acţionează instinctiv într-o manieră particulară pentru că animale similare lui s-au comportat în acel mod anterior.

Ipoteza se referă la repetarea formelor şi a modelelor de organizare; problema originii acestor forme şi modele se află în afara sferei sale de interes. La această întrebare se pot da mai multe răspunsuri diferite, dar toate par a fi în mod egal compatibile cu metoda repetării care a fost sugerată.

Din această ipoteză pot fi deduse unele predicţii testabile ce diferă izbitor de cele ale teoriei mecaniciste convenţionale. Un singur exemplu va fi suficient: dacă un animal, să zicem un şobolan, învaţă un nou model de comportament, orice şobolan similar ulterior (din aceeaşi rasă, crescut în condiţii similare etc.) va avea tendinţa de a învăţa mult mai repede acelaşi model de comportament. Cu cât este mai mare numărul de şobolani care învaţă să îndeplinească acea sarcină cu atât mai uşor ar trebui să fie pentru orice şobolan similar ulterior să înveţe să o îndeplinească. Astfel, de exemplu, dacă mii de şobolani sunt antrenaţi să execute o sarcină nouă într-un laborator din Londra, şobolani similari ar trebui să înveţe să îndeplinească aceeaşi sarcină mult mai repede în laboratoarele din orice alt loc. Dacă viteza de învăţare a şobolanilor din alt laborator, să zicem din New York, s-ar măsura înainte şi după ce şobolanii din Londra ar fi antrenaţi, şobolanii testaţi cu a doua ocazie ar trebui să înveţe mult mai repede decât cei testaţi cu prima ocazie. Acest rezultat ar trebui să aibă loc în absenţa oricărui tip cunoscut de legătură fizică sau de comunicare între cele două laboratoare.

O astfel de predicţie poate părea atât de improbabilă până la a fi absurdă. Totuşi, în mod remarcabil, există deja probe, obţinute din studiile de laborator pe şobolani, care demonstrează că rezultatul prezis apare cu adevărat.

Această ipoteză, numită ipoteza cauzalităţii formatoare, conduce la o interpretare radical diferită de cea propusă de teoriile existente a multor fenomene fizice şi biologice şi oferă, de asemenea, o nouă perspectivă mai multor probleme binecunoscute. În această carte, ipoteza cauzalităţii formatoare este schiţată într-o formă preliminară, sunt discutate unele dintre consecinţele ei şi sunt propuse felurite moduri în care ar putea fi testată.

extras din lucrarea “O nouă ştiinţă a vieţii”