Asociaţia naţională pentru promovarea medicinelor neconvenţionale din România
AMN Romania
AMN Romania

AMN ROMÂNIA



Recomandari


Parteneri


Inscrieri curs Ayurveda


Anunturi

AMN Romania

Articole noi

Vindecare Spirituala


Asociaţia naţională pentru promovarea medicinelor neconvenţionale din România
AMN Romania
AMN Romania

AMN ROMÂNIA



FASCINANTELE MISTERE ALE TIMPULUI ŞI UNELE DEZVĂLUIRI DESPRE TAINELE CĂLĂTORIEI ÎN TIMP


Timpul ne însoțește pretutindeni, amintindu-ne de unicitatea fiecărei clipe a trecerii noastre prin Univers. Dar ce este, oare, timpul în esența sa? Avea dreptate Einstein când spunea că timpul este relativ? Este posibilă călătoria în timp?

TIMPUL LUI EINSTEIN

De milenii, cei mai străluciți savanți și oameni de știință au căutat să rezolve una dintre cele mai mari enigme ale umanității: natura timpului. Este timpul energie? Are timpul un început? Va ajunge vreodată la un sfârșit? De ce se deplasează doar într-o singură direcție? Și ce este, de fapt, timpul? Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente atunci când, la începutul secolului al XX-lea, a demonstrat că timpul este relativ și că el depinde de mișcare și de gravitație. Teoria sa revoluționară a deschis calea către studiul găurilor negre, al găurilor de vierme și al călătoriilor în timp.

Astăzi, la început de secol XXI, majoritatea fizicienilor sunt convinși că accepția comună a timpului care se scurge ireversibil, zi de zi, este complet greșită și că, în curând, vom avea instrumentele teoretice și practice necesare descoperirii adevăratei naturi a timpului, o natură eminamente energetică, mult mai subtilă și mai complexă decât cea pe care o bănuiam.

Timpul este anonimul care ne alunecă printre degete, luând cu el întreaga noastră existenţă. Fiecare știe ce este timpul, deoarece îl simte cum trece – acesta este, probabil, cel dintâi aspect al experienței umane. La fel de adevărat este însă că această trecere este percepută diferit de către fiecare persoană. Timpul psihic nu este la fel de obiectiv ca timpul fizic. Albert Einstein spunea că „o oră ce este petrecută în compania unei fete superbe şi dezinhibate trece mult mai repede decât o oră petrecută pe scaunul unui dentist.“ Poate că de aceea au apărut ceasurile – modul științific de a măsura timpul obiectiv, în afara trăirilor personale. Acum câteva sute de ani, oamenii presupuneau că timpul și spațiul sunt pur și simplu date de Dumnezeu. Sfântul Augustin a remarcat faptul că „încercarea de a defini timpul se manifestă şi prin înșiruirea unor cuvinte, ce se vor pierde apoi fără a reuși însă să contureze un portret al acestuia.“

Demonstrația lui Albert Einstein conform căreia timpul este relativ a fost un adevărat șoc și pentru comunitatea științifică, și pentru cea religioasă. Pe scurt și pe înțelesul tuturor, esența teoriei sale este că „timpul meu nu mai este același cu timpul tău, dacă ne mișcăm diferit.“ Dacă luăm, spre exemplu, un avion de la București la Cape Town, vom fi în contratimp cu câteva nanosecunde (nanosecunda este a miliarda parte dintr-o secundă) față de cei care au rămas pe loc.

Mai precis, durata călătoriei va fi un pic diferită dacă o măsurăm noi în avion, față de cea indicată de ceasul Aeroportului Otopeni. Deci, intervalul de timp dintre două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat. Deformarea energiei timpului prin mișcare se numește efect de dilatație și poate fi demonstrată ca atare folosind ceasuri atomice. Într-un faimos experiment din 1971, doi fizicieni au instalat într-un satelit care urma să se învârtă în jurul Pământului două ceasuri atomice. Ele au înregistrat apoi o diferență considerabilă de 59 de nanosecunde față de ceasurile de pe Pământ – exact aşa cum prezicea teoria lui Einstein.

Teoria lui Albert Einstein s-ar confirma într-un mod și mai convingător dacă am deține tehnologia necesară pentru a putea depăși viteza luminii (300.000 km/s) – aspect care astăzi este irealizabil, ținând de domeniul fizicii teoretice sau al SF-ului. În sfârșit, ipotetic vorbind, dacă am atinge această viteză, consecințele ar fi cel puțin ciudate: spre exemplu, am putea călători cu o rachetă timp de doi ani până la cea mai apropiată stea, urmând ca apoi să ne reîntoarcem pe Pământ, unde i-am găsi pe cei dragi mai bătrâni cu 14 ani decât i-am lăsat. Acest fenomen se numește „efectul uimitor al gemenilor“: dacă unul din doi frați gemeni ar pleca în călătorie, la înapoiere cei doi nu ar mai avea – în mod evident – aceeași vârstă.

CÂȚIVA MARI SAVANȚI ȘI IDEILE LOR DESPRE TIMP

 Galileo Galilei (1564-1642) a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei plicticoase slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar și astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.

 Isaac Newton (1642-1727) și-a fondat teoria despre timp în anul 1686. A considerat că întregul Univers este aidoma unui mecanism de ceasornic și că părțile acestuia se mișcă cu o precizie matematică, stabilită de legi fixe și previzibile. Timpul lui Newton este absolut și universal, fiind același pentru toată lumea, și el nu depinde de modul în care se mișcă fiinţele umane.

 Alexander Friedman (1888-1925) a demonstrat că un Univers infinit aflat în continuă expansiune poate avea un început ce este localizat în timp – reluând astfel ideea Sfântului Augustin. Modelul matematic prin care el explica expansiunea Universului este prima teorie în care se folosește termenul de Big Bang.

 Albert Einstein (1879-1955) a revoluționat ideile lui Newton. A demonstrat că timpul este energie şi a arătat că nu este absolut și universal, ci este relativ. Astfel, timpul tău și timpul meu nu sunt aceleași dacă ne mișcăm diferit, pentru că timpul se dilată prin mișcare. Einstein mai spunea că „trecutul, prezentul și viitorul sunt doar nişte iluzii.“

 Hermann Minkowski (1864 -1909) a arătat că teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implică o legătură inexorabilă între timp ca energie și spațiu ca energie – noțiuni ce nu pot fi separate. Minkowski afirma că „de acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre.“

 John Archibald Wheeler (1911-2008) este fizicianul care a descoperit găurile negre și a definit exact noțiunea de gaură neagră. El considera găurile negre ca fiind niște țesături nesfârşite ale timpului – ce sunt portaluri spre Eternitate. „Timpul este modalitatea prin care Natura a făcut ca fenomenele să nu se petreacă toate deodată“, spunea el.

AMBIGUITATEA TIMPULUI

În afară de mișcare, mai există și un alt mod de a dilata timpul – gravitația. Timpul curge cu atât mai încet, cu cât gravitația unui loc este mai mare. Acest fenomen poate fi demonstrat dacă punem ceasuri în rachete sau dacă, de exemplu, măsurăm frecvența vibrațiilor din timpul exploziei unei clădiri, atât la baza, cât și la vârful acesteia. Pe Terra, acest efect este minuscul, dar dacă ne-am apropia de o gaură neagră, timpul ar deveni atunci din ce în ce mai greoi, până când, la intrarea în aceasta, ar îngheța – ca să spunem aşa – cu totul. Se pare că în interiorul unei găuri negre se află punctul cel fără întoarcere, Eternitatea, Dumnezeu, timpul cel fără de timp și spațiul cel fără de spațiu.

Altă ambiguitate este aceea că, din moment ce timpul este diferit pentru observatori diferiți, noțiunile de „acum“ sau de „prezent universal“ nu mai au niciun sens. În viața de zi cu zi, noi împărțim timpul în trecut, prezent și viitor, dar acestea sunt doar niște etichete menite să ne pună ordine în viață. Din punctul de vedere al fizicii moderne, în loc să spunem că „doar timpul prezent este real, pentru că el se desfășoară acum“, mult mai corect ar fi să ne gândim la toate evenimentele din trecut și viitor ca și cum ele s-ar petrece chiar acum.

Rămâne un mister, dacă admitem că fizicienii au dreptate, de ce percepem timpul ca pe o energie subtilă ce trece clipă de clipă. Filosofii și fizicienii cercetează de milenii dacă scurgerea timpului este un efect fizic sau o iluzie. Ceea ce se știe sigur este că, în fizică, nu există deocamdată nimic care să corespundă unui flux sau unei mișcări a energiei timpului. Sunt unii care ar putea spune că, deși conceptele de trecut și viitor nu au un sens universal, cu siguranță există o distincție în timp între direcția spre trecut și direcția spre viitor. Ei ar argumenta că suntem totuși înconjurați de procese care au o direcție în timp: oamenii îmbătrânesc, focul se aprinde, arde, apoi se stinge. Însă acestora fizicienii le pot răspunde că la mijloc se află o lege fundamentală a Naturii – căldura părăsește obiectele calde și intră în cele reci atunci când ele se află în contact. Astfel, când punem mai multe cubulețe de gheață într-un pahar cu ceai, nu ne așteptăm ca lichidul să înceapă să clocotească. Întregul Univers pare a fi supus unei degradări termice continue și ireversibile: toate sursele sale de energie – asemenea stelelor – se consumă și apoi mor. Toate procesele din Cosmos se hrănesc din resturile de energie ale Big Bang-ului, până când această energie va fi epuizată în întregime, moment în care Universul va muri. Dacă acceptăm această teorie – tributară cosmologiei clasice a Big Bang-ului – atunci putem spune că moartea termică a Universului va însemna totodată și moartea spațiului și a timpului.

Cam toate fenomenele care au un început şi care nu se menţin mereu în momentul începutului ajung apoi la un sfârșit. Dacă timpul s-a născut odată cu Big Bang-ul, neexistând un înainte, dacă credem, asemenea Sfântului Augustin, că „lumea a fost făcută să existe cu timp, nu în timp“, atunci este logic ca timpul să se termine la un moment dat. Această teorie are însă, și în fizică, și în filosofie, numeroase critici și alternative ce sunt speculaţii.

BIZARERII ULUITOARE ALE TIMPULUI

Viteza de deplasare a celor mai puternice radiații cosmice este atât de mare, încât acestea străbat întreaga Cale Lactee în mai puțin de 15 minute.

 În anul 1972, fizicianul american Bruce Partridge a încercat să detecteze unde radio venite din viitor, folosind o antenă-prototip amplasată în vârful unui munte, pe care a îndreptat-o spre spațiul intergalactic. Antena sa nu a recepționat însă nimic.

Dacă am fi închiși într-o cutie perfect vidată și impenetrabilă, am muri în cel mult cinci minute, prin asfixiere.

Conform fizicii cuantice, mișcarea aleatorie a moleculelor care ne compun ar putea face ca, peste un număr de ani, ce se scrie ca un 1 urmat de 1 milion ori 1 miliard ori 1 miliard de zerouri, să fim recompuși în starea biomoleculară pe care o aveam înaintea morții și chiar să înviem pur și simplu!

 Poate fi credibil faptul că Universul în care trăim s-a format la început dintr-o rază cuantică, a cărei durată a reprezentat doar 1 · 10-80 - a parte dintr-o secundă?

5 ÎNTREBĂRI URMATE DE TOT ATÂTEA RĂSPUNSURI REFERITOARE LA TIMP

1. Are timpul un început?

 Ce se petrecea înainte să apară timpul? A întreba ce a fost înainte de apariția timpului este similar cu a întreba cam cât de la nord este situat Polul Nord. Stephen Hawking remarca: „Polul Nord marchează cea mai îndepărtată limită geografică a Pământului, dar Pământul nu se termină practic acolo.“ În același mod, timpul poate avea o limită extremă, Big Bang-ul. Teoria cosmologică a Big Bang-ului a oferit un răspuns despre cum s-au zămislit spațiul și timpul. Ultimele teorii din fizică susțin însă că timpul nu ar avea început sau sfârșit, întrucât Universul s-ar afla într-o eternă mișcare de extindere sau dilatare și restrângere ori contracție.  

2. Putem, oare, întoarce timpul înapoi?

 Mulţi scriitori de literatură SF au sugerat că săgeata timpului poate fi aruncată și înspre trecut, și înspre viitor. Științific vorbind însă, în lumina celor mai noi teorii din fizică, reversibilitatea curgerii timpului ar fi posibilă doar dacă Universul s-ar extinde la maximum, adică la nesfârşit, şi apoi ar începe, brusc, să se contracte. În acest caz, ne-am confrunta cu următoarele consecinţe: apa ar curge în sus, oamenii ar putea întineri, iar stelele ar absorbi toată căldura şi lumina. Existenţa ar putea avea sens invers, iar oamenii ar fi instabili din punct de vedere mental. Practic, ar fi tot lumea noastră, numai că fenomenele s-ar putea petrece pe dos. Până acum, orice demers de a descrie din punct de vedere fizic un model al timpului care curge invers în cadrul Universului a eşuat.

3. Este posibilă întoarcerea în timp cu o viteză mai mare decât aceea a luminii?

Teoretic, dar şi practic, dacă am putea depăşi bariera luminii, am putea apoi să ne întoarcem în trecut.

Conform Teoriei relativității, dacă am încerca să accelerăm un corp cu viteza luminii, acesta ar deveni atunci foarte greu. În masa lui ar intra din ce în ce mai multă energie, în timp ce energia ce este necesară pentru creşterea vitezei ar scădea cantitativ.

Ar fi nevoie – în Lumea Fizică – de o cantitate uriaşă de energie pentru a atinge viteza luminii, ceea ce actualmente este imposibil.

4. Există ceva care se poate deplasa mai repede decât lumina?

Teoria relativităţii nu exclude posibilitatea unei călătorii cu viteze ce sunt cu mult superioare celei a luminii. Fizicienii au descoperit tahionii – particule extraordinare care pot circula în timp mult mai repede decât lumina. Ei ar putea fi chiar folosiţi pentru a călători în trecut. Gândul se deplasează şi circulă cu o viteză mult superioară vitezei luminii, iar aceasta explică posibilitatea împlinirii profeţiilor, dar şi a cunoaşterii cu anticipaţie a viitorului, un exemplu edificator de acest gen fiind textul Apocalipsei.

5.Există timpul în realitate?

Spaţiul şi timpul sunt noţiuni de bază ale fizicii, iar ca realități, ele sunt fiecare energii subtile distincte.

Multe teorii explică fenomene şi dau formule plecând de la aceste noţiuni. Spaţiul şi timpul ca energii sunt miezul multor structuri. Dar ce sunt ele cu adevărat nu ştie – practic – nimeni, cu excepţia celor iniţiaţi.

UNITĂȚILE DE MĂSURARE A TIMPULUI

Attosecunda este a miliarda parte dintr-o miliardime de secundă. O attosecundă reprezintă cel mai scurt interval de timp care are un nume. O mişcare oarecare din interiorul atomului durează o attosecundă, acest fapt fiind observat de către cercetătorii de la Universitatea Tehnică din Viena în cadrul unui experiment cu raze laser.

Picosecunda este a mia parte dintr-o miliardime de secundă. În apă (H2O), legătura dintre atomii de hidrogen se rupe şi se reface la interval de câteva picosecunde.

Microsecunda este a milioana parte dintr-o secundă. După ce fitilul dinamitei a ars, sunt suficiente 24 de microsecunde pentru că aceasta să explodeze. Un liliac poate percepe ecourile ce apar la un interval de doar două microsecunde.

Secunda. O pulsație a inimii unui om durează în jur de o secundă. Ritmul bătăilor inimii este diferit la fiecare persoană, dar în mod normal au loc între 50 şi 100 de bătăi pe minut.

Ora. În medie, o persoană consumă într-o oră aproximativ 350.000 jouli de energie. În biologie, cea mai rapidă reproducere a celulelor prin diviziune durează o oră.

Ziua. Timpul aproximativ în care Pământul se învârtește o dată în jurul axei sale. Mai precis, mişcarea de rotaţie durează 23 de ore, 56 de minute şi 4 secunde.

CUM SĂ CONSTRUIM MAŞINA TIMPULUI?

Călătoria în timp este unul dintre cele mai vechi şi mai dragi visuri ale scriitorilor de literatură de anticipaţie. Poate fi el împlinit? Dacă ne raportăm doar la Teoria relativității, constatăm că nu există motive întemeiate care să împiedice, câtuşi de puţin, acest fenomen; concretizarea lui ar însemna rezolvarea practică a nenumărate probleme, cea mai uimitoare dintre acestea fiind construirea unei maşini a timpului.

La începutul anilor ‘80 a fost lansată ideea călătoriei în timp printr-o gaură de vierme. Gaura de vierme este o structură spațio-temporală ipotetică, reprezentată sub forma unui tunel lung care face legătura între două puncte îndepărtate ce există în spațiu-timp. Ea ar fi o zonă cu o gravitație intensă, asemănătoare unei găuri negre; dar, în timp ce gaura neagră nu pare să aibă o ieşire, gaura de vierme are atât o intrare, cât şi o ieşire. În limbajul SF, o gaură de vierme este o mare scurtătură între două puncte din spațiu-timp. Obiectele care trec apoi prin ea pot fi proiectate în trecut sau chiar în viitor. Unii fizicieni cred că găuri de vierme de dimensiuni colosale apar la fiecare Big Bang, deci se consideră că ele se află undeva în Cosmos. Alţii consideră că găurile de vierme ar trebui căutate chiar şi în micro-lumea cuantică. Unii ingineri şi fizicieni cu idei mai nonconformiste au cochetat, la nivel teoretic, cu ideea construirii unei găuri de vierme, în care s-ar putea deplasa o maşină a timpului. Vă prezentăm, pe scurt, demersul lor, lansând cititorilor provocarea de a construi, de ce nu, pornind de la o idee genială, o mașină a timpului.

1. COLIZIUNEA

Primul pas în construirea unei găuri de vierme ar putea începe nu în Cosmos, ci într-un mediu controlat (laborator), în interiorul unui accelerator de particule numit collider. Aceasta pentru că, dacă am încerca să creăm o gaură de vierme în spaţiu, ar trebui să facem o tăietură în spațiu-timp, fapt ce ar duce la eliberarea unor energii colosale, având drept consecinţă distrugerea naturii înconjurătoare sau formarea de găuri negre. De aceea, cea mai bună idee ar fi manipularea particulelor la o scară cât mai mică, iar aceasta ar urma să intre în sarcina collider-ului.

Collider-ul recreează condiţiile care existau la câteva microsecunde după Big Bang, atunci când temperatura era de 10 miliarde de miliarde de grade Celsius. El facilitează ciocnirea a două nuclee de uraniu cu o viteză enormă. Șocul impactului amestecă nucleele, dând naştere unui corp amorf, compus din constituenţi de bază: quarci şi gluoni (quarcul este particula de bază care formează particulele elementare, iar gluonul este particula ipotetică, neutră, fără masă, care ajută, alături de quarci, la formarea celorlalte particule). Primul collider din lume a fost construit în anul 2002, în laboratorul CERN din Elveţia.

2. IMPLOZIA

Corpul amorf format din quarci şi gluoni este pus într-un shaker, care îl amestecă într-un câmp de o intensitate de 1038 amperi. Pentru a crea această intensitate, shaker-ul trebuie să fie o încăpere perfect vidată, securizată, ai cărei pereţi este necesar să fie formați din câmpuri magnetice. În interiorul său se introduce corpul amorf, apoi se dezvoltă o energie echivalentă cu cea obţinută prin detonarea a 20 de bombe termonucleare. În acel moment, câmpurile magnetice se comprimă şi strivesc corpul amorf. Teoretic, după ce are loc explozia, la o scară incredibil de mică, spaţiul respectiv se transformă într-o agitaţie clocotitoare, numită de fizicieni spumă de spațiu-timp.

Aici se formează şi dispar în permanenţă găuri de vierme temporare. Pentru a captura una dintre ele, este necesar să se injecteze, prin implozie, un puls energetic echivalent cu 1019 jouli. Dacă atunci implozia funcţionează, corpul amorf agitat livrează un impuls spre o gaură de vierme temporară, luând-o în posesie şi stabilizând-o apoi îndeajuns pentru pasul următor.

3. MĂRIREA

Pentru a trimite un călător în timp printr-o gaură de vierme, aceasta ar trebui să fie, în mod evident, de cel puţin câţiva metri lăţime, deci gaura de vierme microscopică trebuie să fie mărită. Mărirea necesită folosirea unui câmp antigravitaţional, care atunci scoate gaura de vierme din spuma spațiu-timp. Pentru a genera apoi un efect de antigravitaţie, se poate injecta în gaura de vierme energie negativă, dar procurarea acesteia nu este uşoară. O energie laser de foarte mare intensitate ar putea să lanseze impulsuri scurte, graţie cărora s-ar produce atât energie negativă, cât şi pozitivă.

Pentru a se capta doar energia negativă, se vor folosi oglinzi rotative, care o vor direcţiona spre gura găurii de vierme. Odată ce mărirea va fi realizată prin efectul antigravitaţional, însăşi natura spaţială a găurii de vierme va genera un efect de antigravitaţie îndeajuns de puternic pentru a stabiliza apoi definitiv mărimea găurii.

4. DIFERENŢIEREA

Pasul final constă în transformarea adecvată a găurii de vierme într-o maşină a timpului. Acest proces necesită manipularea efectivă a unei guri a găurii de vierme, în timp ce cealaltă rămâne stabilă. Procesul implică stoparea creşterii atunci când gaura de vierme este încă de mărime subatomică. Apoi se injectează o forţă electrică adecvată ce permite mutarea gurilor, prin folosirea câmpurilor electrice şi magnetice. Una dintre guri poate fi atunci rotită în jurul unui tub circular, într-un accelerator de particule ce este special adaptat.

Efectul de dilatare a energiei timpului va genera apariţia unei diferenţe permanente de timp între cele două guri. Acest pas ar putea însă dura ani, dar, în momentul realizării lui, gaura de vierme ar putea fi manipulată din nou prin intermediul pasului 3, astfel încât ea să crească până la dimensiunile care ar permite intrarea în interiorul ei a unui călător în timp. În momentul de faţă însă, cel puțin în mod oficial, nu există deocamdată tehnologia necesară (pe planeta Pământ), decât pentru realizarea pasului 1.

ALTE MODURI, ALTERNATIVE, DE A CONSTRUI MAŞINI ALE TIMPULUI

În afară de găurile de vierme, au mai fost studiate alte două tipuri de maşini ale timpului. În anul 1937, matematicianul van Stockhum a demonstrat teoretic că, dacă un cilindru de dimensiuni gigantice s-ar învârti în jurul axei sale, el ar răsuci atunci spațiu-timpul întocmai ca într-un vortex, permiţând astfel aparatului spațio-temporal ce navighează în acel cilindru să se întoarcă în trecut (vortex – mişcare circulară care face apoi să apară vid în centrul cercului pe care îl trasează şi după aceea atrage către acest vid corpurile cu care intră în acţiune).

 O altă metodă implică așa-zisele corzi cosmice. Aceste legături subțiri ce sunt alcătuite din energie se presupune că sunt un fel de urme îndepărtate ale Big Bang-ului. Ele ar avea o greutate enormă şi ar produce efecte gravitaţionale foarte puternice. Matematicianul american J. Richard Gott al III-lea a făcut următorul calcul: o pereche de corzi cosmice drepte mişcându-se însă una lângă cealaltă cu o viteză foarte mare, pe nişte traiectorii paralele, ar permite apariţia unor scurte salturi în timp. Un astronaut care „înfășoară“ corzile pe o traiectorie ce a fost în prealabil selectată, s-ar putea apoi întoarce în timp. Calculul lui Gott este însă considerat idealist, întrucât aceasta presupune că respectivele corzi au o lungime infinită şi sunt perfect drepte.

CĂLĂTORIA CE SE REALIZEAZĂ ÎN VIITOR

Într-un anumit sens, fiecare dintre noi călătorim în viitor – dar secundă cu secundă, pe măsură ce trece timpul. Teoria relativității ne spune însă că am putea ajunge mult mai repede într-un anumit moment din viitor, dacă am reuşi să călătorim cu viteza luminii. De exemplu, dacă am dispune de un aparat care ar atinge 300.000 km/s, am putea ajunge în anul 3000 într-un singur an. Teoretic este posibil, practic este încă imposibil. Totuşi să nu pierdem din vedere că, prin intermediul energiei teribile a gândului şi prin punerea consecventă în practică a unor metode milenare, yoghinii avansaţi, maeştrii tantrici, dar şi cei iniţiaţi au dovedit adeseori că aceasta este cu putinţă. Profeţiile ce s-au făcut privind viitorul sunt deja o dovadă concludentă şi uimitoare.

CĂLĂTORIA ÎN TRECUT

Gândul într-un anume fel focalizat şi direcţionat este deja o maşină a timpului care se află oricând la dispoziţia fiecăruia dintre noi, iar ea ne transportă zilnic în trecut, prin intermediul amintirilor. Totuşi, călătoria efectuată în trecut este diferită de cea în viitor şi ea pare mult mai greu de realizat. Pentru a reuşi, ar fi necesar să facem un salt în spațiu-timp, iar apoi ar trebui să ştim să ţinem sub control şi chiar să exploatăm bizarele deformări ale gravitaţiei.

DILEMELE ŞI INTERDICȚIILE TIMPULUI

Chiar dacă nimic din teoria lui Einstein nu interzice călătoria în trecut, oamenii de ştiinţă obtuzi, materialişti şi sceptici resping cu vehemenţă ideea ca fiind prea ciudată sau chiar paradoxală. Ce s-ar putea petrece cu un călător care s-ar întoarce în timp şi și-ar omorî mama la momentul când ea este încă doar un copil? Cu siguranţă, atunci el nu s-ar mai fi născut, deci nu ar fi putut comite crima. Pentru a rezolva această dilemă, Stephen Hawking a propus o aşa-zisă „conjectură de protecţie a cronologiei“ ce interzice, în viziunea sa, întoarcerea în timp. Aceasta împiedică, spune el, o gaură de vierme şi orice alt dispozitiv să fie transformate într-o maşină a timpului. Altă interdicție ce provine din fizica cuantică se bazează pe principiul incertitudinii al lui Heisenberg şi se aplică domeniului subatomic.

Pe de o parte, se spune că energia fluctuează imprevizibil chiar şi în spaţiul liber; nimic nu poate opri aceste fluctuaţii, întrucât aşa este alcătuită textura spațiu-timpului în care trăim.

 De aceea, pentru o călătorie în timp – în eventualitatea în care am avea deja la dispoziţie o maşină a timpului – am „împrumuta“ practic energie gratuit, păcălind astfel Natura. Ea ne-ar permite acest împrumut, atâta timp cât energia ar fi returnată rapid. Conform principiului incertitudinii, cu cât ar fi mai mare cantitatea de energie de care am avea nevoie, cu atât durata împrumutului respectiv ar fi mai scurtă.

O maşină a timpului ar transforma energia ce este împrumutată într-un real salt în timp. Însă, dacă respectiva maşină nu s-ar întoarce aproape instantaneu înapoi, energia cuantică lipsă ar genera câmpuri gravitaţionale masive care ar distruge gaura de vierme ce este folosită. Din perspectiva principiului incertitudinii al lui Heisenberg, am putea folosi o maşină a timpului, dar am rămâne pentru veşnicie captivi în spațiu-timpul destinației ce a fost aleasă.

Cercetările profesorului Kip Thorne, de la Institutul de Tehnologie din California, lasă deschis răspunsul la întrebarea dacă fluctuaţiile energiei ar putea distruge gaura de vierme şi deci inclusiv maşina timpului. OZN-urile extratereştrilor reuşesc în mod evident aceasta.

Poate că o viitoare teorie completă a gravitaţiei, din perspectiva cuantică, ne va lămuri acest aspect – deşi fizica cuantică nu se împacă prea bine cu gravitația. Cele mai faimoase teorii cuantice care au tangență cu gravitația, teoria M (unificarea tuturor forţelor şi particulelor Naturii într-o schemă matematică) şi teoria corzilor (Universul este format din lanţuri de energie şi fâşii de energii) nu au avut multe de spus cu privire la călătoria în timp. Nu toţi fizicienii sunt adepţi ai paradoxurilor călătoriei în timp, iar cei sceptici resping aceasta.

David Deutsch, de la Universitatea din Oxford, crede că, dimpotrivă, fizica cuantică vine chiar în ajutor. Incertitudinea din principiul lui Heisenberg se datorează faptului că nu se poate şti cu siguranță ce se va petrece în momentul următor, căci, în realitate, numai Dumnezeu ştie în permanenţă aceasta. Un mod prin care se poate elimina nesiguranța este vizualizarea creatoare, genială a unui ansamblu de realităţi contradictorii, fiecare reprezentând un posibil viitor atomic. Deutsch propune ipoteza a două universuri paralele.
Într-unul dintre ele, atomii se mişcă spre dreapta, în celălalt – spre stânga.

Din perspectiva cuantică, ambele universuri sunt reale, întrucât în perspectiva fizicii cuantice există un număr considerabil de realităţi paralele. În cazul în care călătoria în timp ar fi posibilă, incertitudinea atomică ar putea fi amplificată la dimensiuni individuale, aşa încât un călător în timp să nu aibă un singur trecut, ci o multitudine. El ar putea să-şi omoare mama în istoria unei lumi, lăsând-o totuşi în viaţă în universul din care a plecat. Doar câţiva savanţi cred că Teoria relativității este adevărată în raport cu timpul şi cu gravitația.

Alte teorii alternative ale gravitaţiei evidenţiază îndepărtări de la Teoria relativității, ele putând fi confirmate în laborator, în viitorul apropiat, prin următoarea generaţie de acceleratoare de particule. Acceleratorul Large Hadron Collider, de la laboratorul CERN de lângă Geneva, poate deja accelera protoni şi antiprotoni cu o energie nemaiîntâlnită. Se presupune că, în câţiva ani, aceste coliziuni cu viteze foarte mari vor putea crea găuri negre microscopice şi, în cele din urmă, vor putea face să apară găuri de vierme.

Chiar dacă mărirea acestor găuri de vierme nu va fi deocamdată posibilă, se va încerca trimiterea prin ele a unor particule fie în viitor, fie în trecut. În funcţie de rezultatul acestui experiment, călătoria în timp va fi, în sfârşit, confirmată sau infirmată.

SCURTA ISTORIE A IDEILOR REFERITOARE LA CĂLĂTORIILE ÎN TIMP

1895. H. G. Wells scrie romanul Maşina timpului, punctul de plecare al literaturii SF moderne.

1905. Albert Einstein publică prima sa lucrare despre Teoria relativității, demonstrând că, în unele condiţii, curgerea timpului poate fi încetinită.

1915. Einstein îşi completează teoria, arătând că şi gravitația exercită o influenţă ce face ca timpul să se dilate.

1937. Van Stockhum apelează la Teoria relativității pentru a demonstra că, folosindu-ne de câmpul gravitaţional al unui cilindru gigantic, am putea inventa maşina timpului.

1949. Kurt Gödel lansează ideea că, dacă întregul Univers s-ar învârti, întoarcerea în timp ar fi posibilă.

1957. John Archibald Wheeler scrie despre o conjectură referitoare la existenţa găurilor de vierme, dar nimeni nu îl ia în serios.

1968. Wheeler inventează termenul de gaură neagră: „porţiune goală a spaţiului şi a timpului unde câmpul gravitaţional este atât de intens, încât orice traiectorie a razelor luminoase este deviată“.

1986. Carl Sagan publică romanul Contact, în care o gaură de vierme este folosită pe post de maşină a timpului.

1988. După ce citeşte romanul Contact, Kip Thorne cercetează la modul cel mai serios ideea lui Sagan şi confirmă că scriitorul chiar a intuit adevărul.

1990. Stephen Hawking intervine împotriva călătoriei libere în timp, publicând lucrarea Protecţia cronologiei.


redactarea finală a fost realizată de
profesor yoga Gregorian Bivolaru


Articol preluat din Caietul Taberei Yoghine de vacanta Costinesti 2016